Acceptare (Trilogia SOUTHERN REACH, partea a III-a)

A treia parte din trilogia SOUTHERN REACH.

Trilogia SOUTHERN REACH este finalistă a premiilor World Fantasy (2015) & Kurd Laßwitz (2016).

E iarnă în Aria X, teritoriul care, de mai bine de treizeci de ani, a rămas învăluit în mister, căci toți membrii expedițiilor care s-au aventurat dincolo de frontiera sa au dispărut ori s-au îmbolnăvit grav. Chiar și Divizia Sudică, agenția care cercetează probele aduse din Aria X, a intrat în colaps. Așa că, într-o ultimă încercare disperată, câțiva temerari se încumetă să pătrundă în tărâmul anomaliilor, hotărâți să găsească răspunsurile căutate de atâta timp. Pentru că, dacă și ei vor da greș, lumea întreagă va fi într-un pericol de neimaginat.

„Ador trilogia SOUTHERN REACH, de Jeff VanderMeer! E terifiantă și fascinantă!“
Stephen King

„O carte înfricoșătoare, ca un roman de groază de modă veche a cărui acțiune se petrece însă într-un viitor nu prea îndepărtat. Anumite fragmente sunt atât de intense, încât vă pot da peste cap întreaga viziune asupra lumii.“
The Washington Post

„Am înaintat, cu arma ațintită asupra fiarei. De atât de aproape, geamătul ei era asurzitor, având vibrația stranie, guturală, a unui clopot de catedrală, a unuia viu, însă. Nu aveam cum să mă apropii în liniște – solul era acoperit cu stuf uscat peste nămol și iarbă, care-mi scrâșnea sub pași –, însă ființa dormea încă. Am luminat-o cu lanterna. Corpul ei avea consistența și forma unui porc uriaș încrucișat cu un limax, iar pielea albicioasă era presărată cu porțiuni râioase, acoperite cu mușchi verzui. Brațele și picioarele arătau ca membrele unui porc, însă cu câte trei degete groase la capete. Poziționate pe trunchi, lângă ceea ce am presupus că era pântecul, se mai aflau două apendice, care aduceau cu niște pseudopode cărnoase. Creatura le folosea ca să-și cârmească trupul masiv, însă se zvârcoleau des, într-un chip jalnic, și se izbeau de pământ ca și cum n-ar fi fost în totalitate sub controlul ei. […] Ar fi trebuit să simt ceva. Ar fi trebuit să mă simt mișcată sau dezgustată de întâlnirea aceasta. Însă, după coborârea în turn, după anihilarea mea de către Târâtor, nu mai simțeam nimic. Niciun pic de emoție, nici măcar obișnuita și banala milă, cu toată exhibarea aceasta de traumă, de agonie dincolo de puterea de înțelegere.“