Cronica Akasha

Întrebarea pe care ți‑o pui – citind Cronica Akasha, noua carte a Ștefaniei Mihalache – e ce rămâne din(tr‑o) viață? Rămân faptele, acțiunea, bucuria și tristețea, simpatia și antipatia? Rămâne ecoul acestor lucruri în cei iubiți / neiubiți destul? Rămâne doar ce poate fi povestit, reconstituit, ritmat, printr‑un acord mai fin cu prezentul? Iar răspunsul (care unora le va părea rebarbativ în vremurile noastre post‑umane) e simplu: rămâne adevărul tuturor acestor lucruri. Rămâne îmbinarea dintre obiectivitatea unei vieți și ritmarea ei subiectivă, în oglindă, pe care numai dragostea o poate da. Rămâne „firul alb“ (cum ar zice Bodiu), „singurul scut al lumii“ (cum zice Ștefania Mihalache) în care interiorul devine exterior, iar scris‑cititul o cale de urmărire a celor plecați dincolo. Și rămâne această carte minunată care de‑acum există și în biblioteca Akasha. Rămâne doar să vă conectați.
Simona Sora

După o carte a nașterii precum a fost în 2016 Sisteme de fixare și prindere, Ștefania Mihalache scrie acum, prin Cronica Akasha, o saga a pierderii tatălui, pentru care imaginează lumi paralele și apocalipse generale, cu imagini greu de uitat și evitat. Pentru că trebuie să știm unde pleacă cel care pleacă. Pentru că, odată plecat cel care pleacă, el pare a fi autorul unei narațiuni închegate, al unei povești cu sincope, dar cu sens deplin, în sfârșit, cu introducere, cuprins și încheiere, scrisă frumos cu modestia persoanei întâi. Pentru că cea care rămâne, fiica, celebrează figura tatălui elaborând o odă plină de furie și cuvinte ce nu au nevoie să fie scrise, în care iubirea și neputința, ca de fiecare dată, se‑ntrec în a ocupa locurile cele mai bune la ceremonia trecerii de partea cealaltă.
Svetlana Cârstean