„Până și noaptea, fluviul lumina roșu. Când Kell pășise de pe malul unei Londre pe malul celeilalte, luciul negru al Tamisei fusese înlocuit de iluminarea caldă, neîntreruptă a lui Isle. Scânteia ca un giuvaier, luminând dinăuntru, o panglică de lumină constantă desfășurată prin mijlocul Londrei Roșii. O sursă. O vână de putere. O arteră.” (Partea Întunecată a Magiei, p.42)

„Arcuindu-se peste fluviu, într-un pod de sticlă, bronz și piatră, se înălța palatul regal. Era cunoscut ca Sonar Rast. „Inima care bate“ a orașului. Turlele lui în spirală sclipeau ca niște mărgăritare de lumină. Un puhoi de lume se revărsa spre palatul de pe fluviu zi și noapte, unii ca să-și prezinte plângerile înaintea regelui sau a reginei, dar mulți numai ca să fie aproape de Isle care curgea dedesubt. Magicienii veneau să mediteze la malul fluviului și să se încarce cu puterea sa, în timp ce vizitatorii din provinciile arnesiene voiau doar să privească palatul și fluviul și să depună flori – de la crini la stele-căzătoare, de la azalee la floarea-miresei – de-a lungul întregului mal.” (Partea Întunecată a Magiei, p.43)

„Ochii Lilei se plimbară de-a lungul apei până când dădură de o construcție uriașă, arcuită, care nu putea fi decât palatul. Nu era clădit pe vreun mal al fluviului, ca parlamentul de acasă, ci peste fluviu, încălecând apa ca un pod. Părea sculptat din sticlă sau cristal, muchiile fiind îmbinate cu aramă și piatră. Lila studie construcția cu ochi flămânzi. Palatul arăta ca o nestemată. Nu, ca o coroană cu nestemate, mai potrivită pentru un munte decât pentru un cap.” (Partea Întunecată a Magiei, p.223)

„Pe tăblița de deasupra uşii tavernei scria Is Casnor Ast. Apusul Soarelui.” (Adunarea Umbrelor, p.296)

„Mai trecuse în Londra Roșie de la Whitbury (îl ducea aproape de camera sa de la Câmpurile Rubinii, ceea ce însemna că putea lăsa oricare dintre noile obiecte achiziționate înainte să se prezinte la palat). […] — Există un han în Londra Roșie, îi explică el, încercând să nu se gândească la ultima dată când fusese acolo. […] — Păstrez o cameră acolo, continuă el.” (Partea Întunecată a Magiei, p.203)

„ușile stăteau deschise în dreptul surselor și puterea circula liber între lumi. […] Ușile dispăruseră. Fuseseră distruse cu secole în urmă, după ce Londra Neagră se prăbușise și trăsese și restul lumii după ea, lăsând în urmă doar poveștile. Acum numai magicienii antari aveau suficientă putere să creeze noi uși, însă, chiar și așa, numai ei puteau trece prin ele.” (Partea Întunecată a Magiei, p.27)

„Până și noaptea, fluviul lumina roșu. Când Kell pășise de pe malul unei Londre pe malul celeilalte, luciul negru al Tamisei fusese înlocuit de iluminarea caldă, neîntreruptă a lui Isle. Scânteia ca un giuvaier, luminând dinăuntru, o panglică de lumină constantă desfășurată prin mijlocul Londrei Roșii. O sursă.” (Partea Întunecată a Magiei, p.42)

„Aruncătura de Piatră era o tavernă mică și ciudată. Pereții erau jegoși și podelele pătate, iar Kell știa sigur că proprietarul, Barron, boteza băuturile și, cu toate astea, continua să-l viziteze. Îl fascina localul pentru că, în ciuda aspectului său mizerabil și a clienților și mai mizerabili, adevărul era că, printr-un noroc sau intenționat, Aruncătura de Piatră era întotdeauna acolo. Numele i se schimba, bineînțeles, la fel și băuturile servite, dar exact în locul acesta, în Londra Cenușie, Roșie și Albă deopotrivă, se găsea o tavernă. Nu era o sursă propriu-zisă, nu ca Tamisa sau ca Stonehenge sau ca zecile de faruri de magie mai puțin cunoscute din lume, dar era ceva. Un fenomen. Un punct fix. Și, de vreme ce Kell își desfășura afacerile în tavernă, (indiferent dacă pe firmă se citea Aruncătura de Piatră, Apusul Soarelui sau Osul Ars) asta făcea din el un soi de punct fix.” (Partea Întunecată a Magiei, p.24)

„Între un pas și următorul, mohorâtul Windsor deveni elegantul St. James. Celula înăbușitoare a unei încăperi lăsă locul tapiseriilor strălucitoare și argintului bine lustruit, iar mormăielile regelui nebun fură înlocuite de o liniște apăsătoare și de un bărbat așezat la o masă bogat ornamentată, care ținea în mână o cupă de vin și părea enervat la culme.” (Partea Întunecată a Magiei, p.18)

„Picioarele îl purtară prin parcul St. James, pe o cărare care urma cursul fluviului. Soarele apusese și aerul era rece, o briză de toamnă fluturându-i marginile redingotei negre. Ajunse la un podeț de lemn peste fluviu, iar cizmele răsunară înfundat când îl traversă. Kell se opri puțin la mijlocul podului arcuit, cu Palatul Buckingham luminat de felinare în spatele lui și cu Tamisa în față. Apa plescăia molcom sub scânduri, iar el își sprijini coatele pe balustradă și se uită în jos. Când își îndoi degetele, distrat, curentul se opri și apa încremeni, netedă ca sticla, sub el.” (Partea Întunecată a Magiei, p.22)

„[…] zări conturul lui Westminster. Kell avea o slăbiciune pentru abație și o salută, înclinând capul, ca pe un vechi prieten. În ciuda funinginii și a murdăriei orașului, a aglomerației și a sărăciei sale, avea ceva ce Londrei Roșii îi lipsea: o rezistență la schimbare. O apreciere pentru durabilitate și pentru efortul de care fusese nevoie ca să se construiască ceva de soiul ăsta. Câți ani luase realizarea abației? Câți avea să mai rămână în picioare? În Londra Roșie, gusturile se schimbau la fel de des ca anotimpurile și, odată cu ele, clădirile se înălțau, se prăbușeau și se ridicau din nou sub alte forme. Magia simplifica lucrurile. Uneori, gândi Kell, le simplifica prea mult. Acasă, fuseseră nopți când i se păruse că se culcase într-un loc și se trezise în altul. Dar aici, Abația Westminster întotdeauna stătea în picioare, așteptând să-l salute.” (Partea Întunecată a Magiei, p.23)

„Străbătu mai departe, cu picioarele obosite, pânza de păianjen a străzilor, ajungând vizavi de Westminster, la Fluxul Golașului. Fluxul Golașului se afla exact la nord de pod, pe malul sudic, înghesuit între Belvedere și York, într-o crăpătură de stradă numită Aleea Marinarului.” (Partea Întunecată a Magiei, p.157)

„ieși în noapte. Kell se îndreptă spre Tamisa, ascultând sunetele orașului din jur […] Curând, se zări fluviul, o fâșie neagră în noapte, iar clopotele bisericii bătură în depărtare, de opt ori în total. Era timpul de plecare. Ajunse la zidul de cărămidă al unei prăvălii cu vedere spre apă și se opri în umbră, ridicându-și mâneca. Brațul începuse să-l doară de la primele două răni, dar își scoase cuțitul și se tăie a treia oară, înmuindu-și degetele în sânge și apoi desenând pe perete. Pe unul dintre șnururile de la gât atârna un lin roșu […]. Luă moneda și-o apăsă în sângele de pe zid. — Ei bine, spuse el, să ne întoarcem acasă.” (Partea Întunecată a Magiei, p.32)

„Londrele Cenușie și Roșie aveau amândouă palate pentru conducătorii lor. Londra Albă avea o fortăreață. Un zid înalt înconjura castelul și între citadela semeață și zidurile exterioare se întindea o spațioasă curte pavată cu piatră, înconjurând clădirea centrală ca un șanț de apărare cu apă și înțesată de marmure.” (Partea Întunecată a Magiei, p.89)

„Infama Krös Mekt, Pădurea de Piatră, era făcută nu din arbori, ci din statui, toate înfățișând oameni. Se zvonea că statuile nu fuseseră întotdeauna piatră, că pădurea era de fapt un cimitir, păstrat de Dane drept comemorare a celor pe care-i uciseseră și drept avertisment pentru oricine pășea dincolo de zidul exterior, sugerând soarta pe care o aveau trădătorii în Londra gemenilor.” (Partea Întunecată a Magiei, p.89)

„[…]taverna care niciodată nu se muta. Aici era numită Osul Ars. […] Aruncătura de Piatră, Apusul Soarelui şi Osul Ars. Puncte fixe în lume.” (Partea Întunecată a Magiei, p.91)

„Suprafața perlată a fluviului semiînghețat – aici numit nici Tamisa, nici Isle, ci Sijlt – se întindea în spatele lui, iar dincolo de el, partea de nord a orașului se prelungea cât vedeai cu ochii. Înaintea sa aștepta partea de sud și, la vreo câteva străzi, castelul se avânta în aer cu turle ca pumnalele, corpul său masiv de piatră copleșind clădirile din jur.” (Partea Întunecată a Magiei, p.87)