Luntre și punte

Tânărul poet Ovidiu Verdeș își înțelege condiția într-un mod propriu, el mizează pe neasemănare, cultivă surpriza, ineditul, stranietatea; o face chiar uneori cu ostentație și cu o fervoare amalgamantă. Pariul său cu poezia se bazează pe contrarietate și dificultate, cu rare concesii făcute în direcția accesibilității. Ovidiu Verdeș își propune, încă din anii liceului, probleme ce relevă o conștiință poetică precoce, un spirit teoretic și critic în același timp. Își impune un regim de luciditate pe care nu-l vrea redus la autocenzură, dar, pe de altă parte, își dorește „un dram de inconștiență“. Știe că nu are încă „elanurile unui mistic, nici energia juvenilă a unui nihilist“. În „Memento“ (manuscris, 1980–1981), numește, cu dezarmantă sinceritate și acuitate, contradicția în care se află: „Am o plăcere simultană de a mă întoarce asupra mea și de a vrea să uit de mine...“.
Mircea Martin

Apariția postumă a acestui volum scris de Ovidiu Verdeș între anii 1988–1990 nu este doar un act de recuperare a unei voci și a unei etape din construcția unui scriitor pe care îl iubim, ci și ocazia de a umple un gol în cronologia și evoluția poeziei noastre. Ce scria un tânăr poet, fără să publice, fix la granița dintre lumi, dintre epoci istorice, dintre ceea ce era optzecismul deja conturat și așa-numitul nouăzecism? Cum se raporta la poezie, la ceilalți care scriau? Cum își organiza laolaltă resursele teoretice și poetice? În Luntre și punte descoperim o voce diferită de ceea ce știm deja ca fiind reprezentativ pentru acea generație. Nu e nici optzecism, nici nouăzecism, e desfășurarea forței unui vizionar în silent mode, care deopotrivă chirurgical și ezitant construiește, foarte conștient, un univers ale cărui mecanisme le știe pe de rost, dar de care rămâne el însuși intimidat. Undeva la limita dintre vis și lumea de afară, urbană, aia în care sufli fumul de țigară, aceeași lume și același fum ca în Muzicile și fazele de mai târziu.
Svetlana Cârstean