Verde Aixa

Horia Arama si-a început cariera literara ca poet, iar calitatea aceasta îi va marca atât povestirile, cât si romanele de mai târziu. Chiar daca acestea se înscriu, tematic vorbind, în genul cunoscut sub numele de science-fiction. Un gen care se rezuma adesea la prezentarea unui spectacol anticipativ printr-o scriitura exacta, "terestra", câteodata chiar dezordonata. La fel ca Vladimir Colin, Arama n-a patruns pe terenul SF doar ca sa exerseze lejer printre ideile-sablon si motivele patentate ale genului. El nu este un autor oarecare, ci un scriitor veritabil, care revarsa peste clisee emotie si talent. Le însufleteste, le da consistenta, le insereaza într-un peisaj omenesc. Exista în sumarul volumului intitulat Moartea pasarii-sageata (1966), povestiri de un lirism difuz, neostentativ. Textele se "încalzesc" mai greu decât în cazul autorilor specializati, epicul demareaza lenes si evolueaza o vreme (dintr-o abilitate tactica) pe un teren relativ plat, înainte de a prinde momentul urcusului vertical, spre simbol. Tablourile au nevoie de acumularea unui mare numar de amanunte din sfera banalului cotidian. Printre ele, poezia ideilor SF se strecoara însa tenace, concentrân­du-se în albia principala spre final. Horia Arama elaboreaza apoi, în }armul interzis (1972), un roman compozit, unde combina - prelucrate în regim SF - trei mari teme ale literaturii fantastice: migratia constiintelor (un fel de metempsihoza reconditionata "stiintific"), creatia artificiala (Homunculus) si "tineretea fara batrânete" (varianta târzie a motivului, cu o radacina folclorica si alta în Faust-ul goethean). Caracterul ambitios al lucrarii priveste nu numai fuziunea tematica pe care o încearca, avantajata de garantiile unor izbânzi literare anterioare, ci si formula stilistica. Autorul si-a plasat experimentul sub semnul complexitatii. Aventura insolita îsi cauta suportul în normalitatea unor scene profund realiste. Pagina de ponderata exaltare metaforica aluneca fara stridente spre mai sobra meditatie etico-filosofica. Pasajele de atmosfera coexista cu cele de investigatie psihologica. Solutii de o surprinzatoare originalitate estetica alterneaza cu cliseele unei actiuni de tip politist. Sub o mâna mai putin experta, rezultatul ar fi fost un esec. Horia Arama mizeaza însa pe dozaj, obtinând echilibrul acestui material eterogen. O tensiune a relatarii, a faptului de constiinta "trait", strabate pâna si fragmentele eseistice, armatura "teoretica" a romanului. Subtilitati de scriitura gasim si în microromanul Verde Aixa (1976), inclusiv imagini de o extravaganta poezie cum e plantarea, la propriu, a unui corp omenesc în solul unei planete "inteligente" care îl transforma, vazând cu ochii, într-un copac cu reminiscente umanoide. Fata de romanul anterior, psihologiile sunt mai liniare, fara mister, actiunile previzibile - lucruri cerute de logica stricta a unei simplificate aventuri cvasipolitiste. Motivul planetei populate de vegetatie rationala vine dinspre povestirea lui Vladimir Colin Broasca. În contextul luptelor sofisticate pe care padurea, spre a-si apara integritatea amenintata, trebuie sa le dea cu diversi invadatori antropomorfi si neantropomorfi, aceasta idee urca însa pâna la mai vechea Bucolica a lui A. E. van Vogt. Horia Arama are meritul de a fi dat aici o actiune tensionata, sub semnul terorii produse de disparitia treptata, în conditii enigmatice, a mai tuturor pamântenilor debarcati pe Aixa. Arma infailibila a padurii este un produs cameleonic ce ia forma umana pentru a se putea infiltra nebanuit între invadatori. Din nevoia unei mici lovituri de teatru, creatura se va contamina în final de sentimentele omenesti ale vânatului sau. Ceea ce în principiu nu e rau, ca solutie estetica, dar în roman convinge mai putin. Colectionarul de insule (1981), Insulele fericite (1986) si O insula în spatiu (1991) constituie parti ale unui inteligent eseu despre utopie, redactat cu mijloacele prozei mai curând decât cu cele ale criticii literare. Figuri reale si imaginare au în egala masura acces la statutul de personaj în aceasta ampla, documentata, savant-ironica si multiplu fatetata constructie, partial exegetica, partial epica, din moment ce - un exemplu la întâmplare - scrisoarea prin care vârstnicul Bernardin de Saint-Pierre "accepta" mâna tinerei domnisoare Félicité Didot (îndata dupa succesul romanului Paul et Virginie) o putem vedea fara nici o dificultate ca un remarcabil document utopic, completând în acest sens marturii produse, bunaoara, de un Raphael Hythlodaeus sau de Lemuel Gulliver. într-o recenta carte de memorii, Horia Arama lasa sa se înteleaga ca omul si opera ajunsesera în fata unui final. O anticipatie funesta, dar lucida în fond si coborâta în normalitatea spre care scriitorul si-a îndreptat mereu motivele scrisului sau, oricât de extravagante vor fi fost ele într-o panoplie simbolica a SF-ului. "Omul care are timp" ramâne de-acum înainte suspendat într-un timp anume, al scrisului, si în memoria cititorilor.